Astăzi, studenţii caută reţete pentru a atinge culmile succesului în agenţii de PR. Nu întotdeauna însă calităţile tinerilor sunt definitorii.

Din păcate, în România, vârsta este foarte importantă pentru mulţi angajatori. Întrebări ca “Tu ce ştii să faci, copilule?” sau “Cum vrei să te prezinţi în faţă clientului la vârsta asta?”, m-au dezamăgit în prima etapă. Iar argumentul pe care mi-l aduceam mereu era întotdeauna “Nu vârsta contează! Creativitatea e punctul tău forţe. Pune-l în valoare!”.

Cum am început?

A fost un vis al unei adolescente de 18 ani care îşi dorea să muncească. Ştia că poate face mai mult decât să meargă la cursuri asemeni colegilor ei. Şi-a dorit să afle, să exploreze, să învețe ce înseamnă PR-ul cu bune şi rele.  Copilul voia să devină om mare.

Iniţial, nu ştiam ce presupunea postul de PR într-o agenţie, pentru că în primul an de facultate nu mă confruntasem cu asemenea termeni. Ştiam că poţi să lucrezi ca freelancer şi citisem despre marile agenţii de PR occidentale şi aflasem despre problemele cu care se confruntau. Îmi plăcea teribil de mult ideea că nicio zi nu seamănă cu cealaltă în această profesie.

Prima oară m-a ales jobul pe mine, apoi eu am ales jobul

La început, eram într-o perpetuă căutare. Am lucrat în diferite agenţii, pentru a capăta experienţă „de lucru”. În primele luni în care mă acomodam cu Bucureştiul am ajuns împreună cu colega mea de facultate la o agenţie de PR în care am făcut un internship ce a durat aproximativ trei luni, toată vacanţă de vara.

Părea a fi locul ideal în care să rămân, îmi plăceau oamenii, clienţii, mai ales că domeniile de activitate erau în zona de fashion şi beauty, şi mi-am spus „De ce nu?!!”. După o lună de muncă într-un mediu profesionist mi s-a propus să lucrez full time şi să fiu şi plătită pentru asta.

Ce îşi putea dori mai mult un student în primul an de facultate? Eram fericită. Mai mult, îmi câştigăm proprii bani şi îmi plăcea ceea ce făcem. Primul salariu a însemnat şi o călătorie memorabiliă.

Am fost nevoită să învăţ de la zero.  De-a lungul anilor am lucrat pentru clienţi ca Grand Prix, Cinema City, Gala Avanpremiere ’15, Ambasada Olandei, Bioderma, Smile Factory sau Sun Plaza. M-am confruntat cu fel de fel de situaţii, dar cel mai mult am avut de luptat cu handicapul vârstei.

Am învăţat totodată că este foarte important să laşi ego-ul la o parte. La mijloc nu este vorba despre tine ca om de PR, ci mai ales despre brandul pe care îl reprezinţi. Trebuie să găseşti întotdeauna, indiferent de situaţie, calea de a comunica. Ce te faci însă când eşti perceput ca un copil, dar trebuie să comunici lucruri demne de oameni mari? Mergi mai departe, fără să arzi etape, învăţând din mers şi cu viteza luminii pentru a fi profesionist.

Trebuie să îţi apreciezi munca şi să îţi faci jobul, cu pasiune şi dedicare. Dacă peste astea, îţi mai plac şi clienţii, deja totul are alt fel de „meaning”, ajungi să muţi munţii din loc. Laura, unul dintre primii mei angajatori, mă sfătuia: să nu fiu bună, doar pentru că aşa mi se pare mie, ci să fiu bună în viziunea celorlalţi. Limita este doar cerul. Am avut multe piedici, însă din fericire, sunt mereu cu un pas în faţa lor.

Cea mai importantă lecţie a fost aceea a adaptabilităţii. Am înţeles că nu toţi oamenii gândesc sau au acelaşi ritm ca mine şi că trebuie să ascult mai mult decât să vorbesc. Din fericire, am avut parte de colaborări cu oameni de toate tipurile, iar asta m-a ajutat în dezvoltarea capacităţilor sociale.

Întotdeauna am avut de înfruntat un zid pe care scria cu litere de-o şchioapă: “Poţi tu să faci treabă bună la vârsta asta atât de fragedă?” Uneori, am spart zidul cu un răspuns: “DA”. Alteori, zidul a fost prea înalt şi laurii au fost culeşi de persoanele cu vârsta cerută.

Din fericire, proiectele pe care le-am avut şi pe care le derulez în continuare mi-au adus nu doar încredere şi experienţă, ci şi prieteni extraordinari.

Ce n-ar trebui să-i lipsească unui PR-ist de succes: creativitate, pasiune, încredere şi organizare. “If I had one dollar left, I’d spend it on PR”, mărturisea Bill Gates. Ideal ar fi ca dolarul respectiv să ajungă pe mâinile unui om creativ, pasionat de meserie, încrezător în sine şi organizat.

Cum ar fi fost fără PR?

Dacă nu aş fi optat pentru Public Relations, probabil că aş fi lucrat tot într-un domeniu în care comunicarea era la putere. Sau aş fi avut un business. Un proiect în care oamenii să nu te catalogheze după vârstă, ci după munca depusă. O afacere de suflet, pentru suflet.

Toate drepturile rezervate © IQool.ro 2016

Let's talk!

Hi there! Get in touch with us if you have questions, or want to schedule a meeting.

Not readable? Change text.

Start typing and press Enter to search